Despre carte: 1981 / „... Sub urletul unei furtuni de zăpadă, sub vuietul unei foi de fier, Ilya a strigat: „Buză, știi, toți acești Cezanne ai tăi sunt o prostie!” Înțeleg - recepția, textura, tot felul de lucruri... (Visează!) Dar ascultă, Sonya, să fim sinceri: cine are nevoie de ele? Pentru cine lucrează? Nu, spune-mi, spune-mi... Ah! Asta este. esti comunist? Nu? De ce? Ei bine, nu contează dacă ești o persoană cinstită. - vei fi comunist. Crede-ma. Neapărat! Cine este tatăl tău? Ahh! Muzician. Violonist. Whoa... (Vis! Vis!) Ei bine, muzica este o chestiune întunecată... Ei cântă, dar ce cântă - cum să înțeleagă? Cântecul, desigur, este o altă chestiune. „Vom umple singuri cartușele, vom înșuruba baionetele la arme”... Sau, să spunem, „Vom intra cu îndrăzneală în luptă”. Am auzit de curând (Dram!) la gară din Bolotov, cântau și la vioară... O, nenoroci! Îți sfâșie sufletul, vrei să plângi - ce este asta? Asta, știi, ei bine... este chiar dăunător. Se relaxează. Demobilizează... Doamne! - au strigat brusc răgușiți de undeva, din furtuna de zăpadă. - Oprește-te... mamă de Dumnezeu Trei siluete negre neclare, despărțite brusc de intrare cu un baldachin de fier, s-au repezit confuze în spărgătoarea de zăpadă. Mâinile tenace ale cuiva au săpat în carcasă și au rupt elementele de fixare „Ahh... nenorociți!” Ilyushka Ryabov?! Ilyushka? Unul - cu piciorul în burtă, celălalt - cu patul de pistol pe cap, pe căciula zburată cu urechi lungi atârnate. Lovitura trântită, înăbușită de fluierul vântului, vuietul unei foi de fier…»